Depresia este o rană fizică, nu un moft. Doare dacă nu o tratezi, doare în timpul medicației și doare al naibii de tare și când renunți la pastile.
Am văzut multe vedete care vorbesc despre depresie. Cum le-a invadat viața, cum nu erau în stare de nimic, cum ce postau pe Instagram nu avea nici o legătură cu realitatea. Ca și cum publici o fotografie cu cel mai apetisant burger ever, dar publicul habar nu are că n-ai cum să-l mănânci pentru că e stricat de o săptămână. Dar n-am văzut pe nicăieri să spună cum se simte, fizic, depresia. Și dacă a vorbit cineva despre asta, nu strică încă poveste. Să spui despre ce te doare este în sine o tehnică de vindecare.
Acum sunt în sevraj.
Am aflat întâmplător, acum câteva luni, când nu găseam pastilele pe care mi le-a prescris medicul, ce înseamnă să oprești tratamentul. Inițial nu știam de la ce mi-e așa rău, de unde am senzația că mi-a căzut un zgârie-nori în cap. Era o durere nouă, diferită față de durerile cauzate de endometrioză, ulcer sau șurubul pe care-l am într-un deget.
Timp de 2-3 luni mi s-a întâmplat să fac pauză câteva zile pentru că nu găseam pastilele de pe rețetă. Așa mi-am dat seama că durerile sunt legate de oprirea tratamentului. I-am spus doctorului și mi-a confirmat: eram în sevraj. Am rămas șocată. Nu am fumat niciodată, alcoolică nu sunt, drogurile nu mă coafează, n-am patima jocurilor de noroc sau vreo altă îndeletnicire care să-mi dea cu tremurici. M-am măritat de mai multe ori, dar nu cred că se încadrează la vicii.
Și iată-mă umblând ca un zombi (ca să nu zic ca o drogată) din farmacie-n farmacie, la un pas să le dărâm zidurile, să le fac ferfeniță pe farmacistele care-mi spuneau că n-au, să cotrobăi chiar eu prin sertare, doar-doar oi mai găsi vreo folie rătăcită.
Atunci și acum, îmi tremură tot corpul, mă dor mușchii într-un fel în care-mi vine să-i jupoi ca să nu-i mai simt. Am mereu senzația de foame-vomă, oricât și orice mănânc. Dar cele mai păcătoase sunt durerile și senzațiile din cap. Mă doare să privesc. Zeci de cuțite ascuțite îmi săgetează ochii de câte ori clipesc. Dacă mă aventurez să mișc capul stânga-dreapta trebuie să trag aer puternic în piept ca să atenuez durerea și vâjul cumplit care-mi traversează craniul. Este ca și cum, la fiecare mișcare pe care o fac, o divizie de Panzere mă calcă pe cap înainte și înapoi. Te mai poți concentra? Greu.
Am luat anti-depresive un an de zile pentru că nu mai puteam funcționa deloc din cauza ghemului din stomac și a insomniilor.
Depresia m-a măcinat fizic.
Mental nu m-am lăsat doborâtă. Sunt un om de acțiune, rațional. Știu ce am de făcut, când nu știu întreb și fac tot posibilul să get things done. Sunt omul soluțiilor, al lui „Hai să încercăm, să analizăm variantele înainte să spunem că nu se poate”.
Dar cu ghemul din stomac n-am găsit cale de înțelegere. M-a doborât. Zeci de ani am trăit cu el, de când era o mogâldeață, până când a ajuns mai mare decât mine. Ca țâncii care-și întrec părinții în înălțime. Ajunsese atât de mare și de violent încât nu mai puteam respira. Erupea puternic și brusc. Lava era devastatoare, amestecată cu ghemuri întregi de sârmă ghimpată care mă rașchetau pe dinăuntru. Din stomac până în gât și înapoi. Știți senzația aia, de panică maximă, când ai impresia că o să te izbești frontal cu un camion la 150 la oră? Senzația că o să mori, că atât a fost, că gata, ți-ai distrus viața? Așa mă simțeam eu mereu. Ca și cum ceva foarte, foarte grav urma să se întâmple. În orice moment. O frică permanentă. Cu motiv sau fără. În concediu sau la serviciu. La cafea cu prietenii sau înainte de vreo emisiune. Nu conta dacă am ordine în viață sau nu. Nu conta dacă mental știam că nu am motiv să mă simt așa, că nu vine tancul peste mine, că îmi e bine.
Noaptea să dorm? Ce e somnul? Zeci de ani am avut insomnii crunte. Ajungeam la serviciu ruptă de oboseală, cu cearcănele-n gură, măcinată de, deja celebrul, ghem din stomac. Și mai rău era că nu se oprea niciodată. Ba chiar mă trezea din somn câte-un puseu de credeam că e cutremur. N-aveam nicicând vreun moment de liniște în care să spun: „Ce bine e fără ghem! Trăiesc! Respir!”
Și acum sevrajul. Dar n-am de ales. A trecut deja un an de zile de când nu adorm fără somnifere, iar dimineața mă înfig ca disperata în foliile de antidepresive. Și a venit momentul să le reduc pentru ca, în timp, să renunț de tot la ele (cu acordul medicului) . Chiar nu vreau să iau toată viața pastile dacă se poate și fără.
Ghemul din stomac s-a mai calmat. Somnul s-a mai reglat. După atâta agonie, am început să am și momente de respiro când ghemul este tot mai mic. Ca-n The Curious Case of Benjamin Button.
N-am idee cât o să dureze sevrajul. Nu știu dacă a trecut ce e mai rău. Dar nu renunț.
Pastilele mi-au redat libertatea de trăi ca un om, fără spaima de moarte la orice pas, dar pe de altă parte mi-au răpit alte bucurii. Sunt zile în care, de exemplu, nu am curaj să mă urc pe motor pentru că mă simt abulică de la toate chimicalele pe care le bag în mine. E greu și să conduc mașina, mai ales noaptea, sau să merg pe bicicletă. Nu mă pot concentra, parcă merg fără direcție, mi-e greu să privesc, să citesc, să fiu atentă într-o conversație. Da, știu. O să spuneți că astea sunt, mai degrabă, mofturi. Poate.
Dar depresia nu este moft. Chiar doare.
