Această postare este despre perseverență și despre cum să faci să nu renunți, să nu te lași copleșit de obiectivele mari, complicate, voluminoase.
Astăzi, după o lungă perioadă, mi-am dorit să alerg 7 kilometri. Am ales, ca de obicei, soseaua lungă pe care locuiesc, dus-întors. Am decis să mă smulg din fața laptopului, deși mai aveam foarte multă treabă, pentru că simțeam că-mi stă mintea-n loc. Și știu că după fiecare sesiune de jogging îmi vin idei noi, am mai mult entuziasm și dorință de muncă.
Dar una este dorința, alta este putința. După primele minute, mi-au venit în minte cel puțin 5 motive pentru care să mă întorc acasă. Îmi simțeam picioarele de parcă erau din plumb, începuse să mă înțepe inima, splina, ficatul, parcă stăteau să plesnească și herniile de disc pe care le am, unde mai pui că, totuși, lăsasem pe birou o grămadă de treabă neterminată. Apoi m-a copleșit gândul că 7 kilometri sunt mulți, traseul este lung, durează cel puțin 45 de minute. Sigur nu voi putea să-l termin la starea pe care o am!
În primele 10 minute de alergare m-am focusat atât de mult pe motivele pentru care ar trebui să renunț la sesiunea de sport încât nu am auzit nici una din primele melodii ale play-list-ului de jogging. Când mi-am amintit că, totuși, ascult muzica care îmi place, am început, încet, încet să acord atenție melodiilor. Să le aud, apoi să le ascult. În timp ce îmi mutam focusul de la mine la muzică, am început să mă concentrez pe versuri și să le fredonez. În felul ăsta am început să mă relaxez și să privesc lucrurile din altă perspectivă.
Așa că am făcut un shift de gândire. În loc să mă las copleșită de cei 7 kilometri pe care intenționam să-i parcurg, am decis să-mi împart obiectivul mare în unele mai mici. Așa că mi-am propus să alerg prima dată până la primul colț și, dacă atunci când ajungeam acolo chiar nu mai puteam să alerg, aveam oricând posibilitatea să merg. Nu mă obliga nimeni să mă forțez și să leșin pe stradă. Ajunsă cu mindset-ul ăsta la colț mi-am dat seama că mai pot. Așa că mi-am stabilit următorul obiectiv: să continuu să alerg până la următorul colț. Dacă atunci când voi ajunge acolo voi fi foarte obosită, am din nou opțiunea să merg lejer. Am făcut asta de 4 ori. Atât durează traseul meu. Așadar, am reușit! Am alergat tot traseul, de 7 kilometri deși la început părea un obiectiv de neatins!
La final mi-am dat seama că împărțirea obiectivului mare în obiective mai mici m-a ajutat să nu renunț și să-mi duc la bun sfârșit antrenamentul. Cum ar fi dacă ai aplica tehnica asta și pentru sarcinile de serviciu sau cele de la liceu sau facultate? În loc să te lași copleșit/ă de obiectivul mare, împarte-l în sarcini mai mici și rezolvă-le rând pe rând. Astfel, sunt șanse mult mai mari să reușești. Succes!
