Poți să fii prima femeie, din 8 miliarde de oameni, care zboară cu încredere și profesionalism în jurul Lunii și tot să ai emoții când cobori pe Pământ și povestești, în public, despre aventura ta.
Poți să fii astronaut, inginer, om de știință și unul dintre cei mai rezistenți oameni trimiși de NASA în spațiu și tot să-ți tremure vocea când vorbești în public despre experiența ta.
Poți să fii Christina Koch, prima femeie care se aventurează dincolo de orbita Pământului, să te ocupi de sisteme critice, operațiuni și manevre complexe ale capsulei în care zbori, și tot să-ți uiți ideile în timp ce vorbești despre asta pe Pământ, în sediul NASA, un mediu deloc periculos sau solicitant, cum a fost cel din care te-ai întors nevătămată.
Astronauta Christina Koch a încheiat recent misiunea Artemis II, o traiectorie de 9 zile în jurul Lunii, fără aselenizare, timp în care a scris, în direct, o pagină din istoria explorării spațiale.
Dar, când s-a întors pe Pământ și a susținut primul discurs, a avut emoții mari. Vocea i-a tremurat vizibil. Și, fix în mijlocul mesajului, a avut blank. A uitat ce voia să spună. Timp de 18 secunde n-a rostit nici un cuvânt. Și exact despre aceste 18 secunde vreau să vorbesc. Pentru că știu că, dacă ni s-ar întâmpla oricăruia dintre noi, am vrea să intrăm în pământ de rușine. Sau să dispărem dincolo de orbita Pământului și să nu mai dăm ochii cu vreun alt om vreodată. Sau am prefera să cădem în gol de pe Lună, pentru că am gândi că ne-am făcut de râs în fața unei lumi întregi, la propriu.
După ce m-am uitat de mai multe ori la discursul Christinei, pot să-ți spun, însă, un lucru sigur. Nu s-a făcut deloc de râs. Chiar dacă, timp de 18 secunde, memoria nu i-a revenit și doar a stat pe scenă, cu microfonul în mână, reflectoarele în ochi și milioane de ochi asupra ei.
Ba, mai mult, consider că discursul ei ar trebui difuzat în buclă în toate școlile din lume. În toate facultățile. În toate corporațiile. În toate sediile de instituții publice, guverne, președinții, etc. Îți spun mai jos de ce.
Am identificat 3 lecții de comunicare pe care le poți lua și aplica și tu din discursul astronautei Christina Koch.
Prima, și cea mai importantă: înțelege, o dată pentru totdeauna, că este firesc să ai emoții când trebuie să vorbești în situații cu miză mare. Indiferent cât ești de pregătit în domeniul tău de activitate, cât de bine cunoști subiectul despre care urmează să vorbești, emoțiile tot pot apărea. Și este normal să se întâmple așa.
Emoțiile sunt neuroștiință, nu neștiință.
Cum funcționează? Creierul nostru nu are menirea să ne facă fericiți, ci să ne apere de pericole. Și, dacă într-o situație nouă, identifică posibile consecințe negative, care-ți pot afecta integritatea fizică, emoțională, profesională, atunci îți va spune să fugi sau să lupți. Doar că, în Public Speaking, pericolul nu mai este un animal sălbatic sau un atac real, ci faptul că te faci de râs. Că uiți ce ai de spus. Că te blochezi. Că te judecă lumea. Că-ți pierzi autoritatea, credibilitate, controlul asupra brandului tău profesional. În clipa aceea, creierul emoțional, în special amigdala, apasă alarma. Iar corpul începe să se pregătească de supraviețuire, nu de performanță. Inima-ți bate mai repede, ți se taie respirația, mușchii devin rigizi, îți transpiră palmele, îți tremură vocea, mintea se golește. Nu pentru că nu știi subiectul. Nu pentru că nu ești bine pregătit profesional. Ci pentru că sistemul tău nervos întră în alertă. De aici încolo, ai două opțiuni. Fie stai calm și nu te sperii. Iei situația ca atare și mergi mai departe, în ciuda semnalului pe care ți-l dă creierul. Fie te panichezi și vizualizezi cum devin realitate cele mai negre scenarii posibile.
După ce creierul dă alarma de pericol, tu alegi cum reacționezi.
Emoțiile nu ocolesc pe nimeni. Nu acționează pe nepotisme sau favoritisme. De aceea, scopul nu este să te lupți să le elimini complet (oricum nu ai cum), ci să înveți să le reglezi, să acționezi în ciuda lor. Când reușești să faci asta, practic îi transmiți creierului că ești în siguranță. Că nu ești în pericol de moarte. Că poți să duci discursul până la capăt, indiferent de context, de public, de neprevăzut.
Și dacă un astronaut trecut prin cele mai complicate situații de viață, prin cele mai dificile condiții de antrebament, trai și muncă, și tot are emoții când comunică în public, cred că e ok să accepți că ți se poate întâmpla și ție când vorbești în corporație, pe scenă, la televizor, în social media. Și e ok. Chiar e ok să ai emoții.
Ajung, astfel, și la a doua lecție de comunicare pe care o iau din discursul Christinei. Emoțiile te fac uman și autentic. Când dai voie emoțiilor să se vadă, publicul înțelege că acel moment este important pentru tine și că, în acel discurs, lași o bucată din tine. Din cine ești ca om, ca femeie, mai întâi, și apoi ca profesionist. Și exact asta i s-a întâmplat și astronautei. Și-a dat voie să-și arate emoțiile, iar sala a susținut-o. Oamenii au apreciat-o mult mai mult pentru că a vorbit cu emoțiile în gât, cu vocea tremurând vizibil, decât dacă ar fi vorbit ca un robot. Asta chiar dacă munca ei este una complexă, dificilă, demnă de o mașinărie.
A treia lecție de comunicare pe care o iau din discursul Christinei este că, atunci când uiți ce ai de spus, e ok să taci. E ok să faci o pauză și să-ți dai voie să-ți aduni din nou ideile. Nu este nici o tragedie dacă taci 18 secunde într-un discurs. Iar astronauta s-a descurcat foarte bine în tot acest timp de pauză. A rămas pe loc, nu s-a fâțâit pe scenă, și-a dat voie să se gândească la ce vrea să spună mai departe, a continuat să zâmbească, a făcut chiar și o mică glumiță despre moment, dar fără să-l transforme în penibil. Și a mai făcut ceva extraordinar.
Timp de 18 secunde a gândit cu gura închisă. Asta a ajutat-o să nu aibă deranjantele ăăăăăă-uri cu care, cei mai mulți, își umplu discursurile (chiar și când nu uită ce au de spus). Și exact asta se întâmplă când închizi gura în pauzele de gândire. Nu lași sunetele să iasă și pornești pe curat, când îți vin cuvintele sau ideile cu care vrei să continui.
În plus, după momentul de ceață mentală, astronauta a mai spus doar o idee și apoi a folosit cuvântul magic de care putem abuza cu toții când uităm ce avem de spus: „Mulțumesc!”. Vorbitorul are un mare avantaj față de public. Poate să încheie discursul în orice moment consideră pentru că doar el știe cât de mult voia să vorbească. Publicul nu are de unde să știe cât de lung era discursul.
Drept dovadă, la finalul mesajului, Christina a fost ovaționată de oamenii din sală, colegii au îmbrățișat-o și i-au spus că a făcut o treabă minunată, iar utilizatorii din social media o susțin, o apreciază și sunt, real, impresionați de eforturile pe care le face în numele științei, în timp ce rămâne, la bază, om. O femeie care face sacrificii greu de imaginat, pentru cei mai mulți dintre noi, ca să cunoaștem mai bine Universul infinit în care trăim.
Înainte de Artemis II, Koch a lucrat ani întregi în locuri extreme: Antarctica, Groenlanda, Alaska, Samoa Americană. Profesional, nu este doar „astronauta care a bifat un record”. A fost selectată de NASA în 2013, a zburat pe Stația Spațioanlă Internațională, unde a stat 328 de zile consecutive în spațiu, a participat la primele spacewalk-uri realizate exclusiv de femei, iar după acea misiune a avut și roluri de conducere și integrare tehnică în Astronaut Office. În Artemis II, rolul ei oficial a fost de Mission Specialist 1. Adică era responsabilă de sistemele de hatch, sistemele vitale ale navei, printre care funcționarea ușii capsulei Orion și sistemului de toaletă după intrarea pe orbită. Împreună cu celălalt Mission Specialist, monitoriza și comanda nava în timpul trans-lunar injection burn (când motoarele au primit impulsul principal ca să lanseze nava spre Lună) și al altor manevre de corecție a direcției când era nevoie. Deci, Christina Koch nu a avut un rol decorativ în misiunea Artemis II, ci unul tehnic, critic pentru siguranța și funcționarea capsulei Orion. Ca pregătire, ea și echipajul au trecut prin simulări Orion, antrenamente în avioane T-38 pentru decizii sub presiune, la viteze supersonice, observație și fotografie lunară, antrenamente geologice în Islanda, exerciții pentru costumele și sistemele de suport vital, plus pregătire pentru amerizare și recuperare.
Inginer de profesie, exploratoarea de vocație, Christina Koch este dovada că rezistența, disciplina și curajul pot duce un om până la Lună și înapoi, iar apoi îl pot ancora, timp de 18 secunde, pe o scenă, în timpul unui discurs pe care l-a uitat, în fața a milioane de oameni, fără să arate ca și cum i s-a tăiat pământul de sub picioare. Și cred că cel mai frumos lucru la ea este că inspiră, în special, prin felul uman și calm cu care scrie istoria, și apoi prin profesionalism.
Misiunea Artemis II este prima misiune cu echipaj uman care ajunge în apropierea Lunii după programul Apollo, din urmă cu 54 de ani.
Îți las aici și discursul ei. Sunt curioasă tu ce crezi despre prestația ei. A fost penibilă sau s-a descurcat de minune?
