Adevărul poate aștepta 15 minute.
Furtul din tezaurul dacic arată, încă o dată, cât de slab comunicatori sunt șefii instituțiilor din România.
Nu comentez jaful în sine, oportunitatea expunerii obiectelor în acel muzeu dintr-un orășel din Olanda, transport, pază, etc, pentru că nu mă pricep.
Mă uit, însă, la eveniment, denumit deja de presă „Jaful Secolului”, din perspectiva jurnalistului și a omului de comunicare.
Ce observ?
1. Autorităților române le-a luat aproape o zi ca să vorbească despre jaf, deși omologii din Olanda au susținut cel puțin o conferință de presă elaborată încă din dimineața evenimentului.
2. Jurnaliștii din România au aflat despre jaf din presa olandeză, nicidecum de la autoritățile implicate de la noi din țară.
3. Prima conferință de presă organizată de autoritățile române a fost organizată abia a doua zi, la prânz.
4. În lipsa unor informații oficiale, speculațiile au curs gârlă în presă și în social media. Este foarte greu să mai duci informația oficială către oamenii care au luat deja contact cu valul de speculații (justificate sau nu).
5. În conferința de presă de la prânz, oficialii români nu au vorbit înainte ce informații să divulge și ce nu. La masa improvizată ca într-un cămin cultural de comună s-au așezat 9 oameni și fiecare a vorbit ce a vrut. Mesajele transmise au fost haotice, incoerente, ba chiar s-au călcat pe bătături unii pe alții.
6. În conferința de presă, directorul instituției a refuzat să spună jurnaliștilor care este suma pentru care au fost asigurate artefactele furate.
7. Secretarul de stat din ministerul Culturii, care stătea umăr în umăr cu directorul muzeului, a pus, însă, la dispoziția jurnaliștilor contractul dintre muzeul din România și muzeul Drents din Olanda, în care apăreau detaliat toate sumele.
8. După momentul jenant, directorul muzeului a spus că se aștepta din partea jurnaliștilor la „discernământ” ca să nu divulge public datele din contractul pe care tocmai îl făcuse public superiorul lui. Jurnaliștii au întrebat: „De ce ne-ați mai dat contractul, atunci?”. Răspunsul unui alt secretar de stat, aflat și el la masa comunicatorilor, a fost: „De fraieri!”.
9. Tot directorul muzeului a spus, cu subiect și predicat, că, în contract era prevăzută pază umană 24 din 24, 7 zile din 7 pe toată perioada expoziției de la muzeul olandez. Jurnaliștii au observat, în doar câteva minute, că în contract era prevăzută pază umană doar pe timpul zilei. Directorul a recunoscut, ulterior, că așa este.
Și acestea sunt doar câteva din neconcordanțele pe care le-am remarcat rapid. De ce se întâmplă asta?
Pentru că foarte puține instituții publice din România au pregătită din vreme o strategie de comunicare pentru situații de criză, pentru crize mediatice. Și, în al doilea rând, pentru că și mai puțini șefi de instituții publice au făcut Media Training ca să învețe cum să comunice cu jurnaliștii în orice situație.
Să faci un Media Training nu este un moft. Este o necesitate. Este exact ca o asigurare pe care ți-o faci ca să te pui la adăpost în situații de „Doamne ferește!”. Indiferent dacă lucrezi la stat, în privat, în multinaționale sau ești antreprenor. Acest curs te învață cum să vorbești cu jurnaliștii, cum să transmiți informații eficiente care să te ajute, nu să te încurce, în funcție de context (conferință de presă, declarație de presă, știri, emisiune înregistrată, emisiune în direct, etc).
Dar, da, dacă luăm în considerare câți bani sunt alocați culturii din România, o strategie de criză și un Media Training chiar par un moft. Ar putea părea chiar o decizie nechibzuită, de domeniul science fiction. Ca și cum ai pune chelului tichie de mărgăritar. Nici mulți miniștri, care, de multe ori sunt politicieni (deci au bani, iar investiția în ei este mai mult decât justificată și necesară), nu fac astfel de cursuri. Asta e realitatea.
În străinătate, pregătirea pentru comunicarea eficientă este un must have atât la stat, cât și la privat. Este un prim pas, o primă învestiție, pe care o fac comunicatorii înainte să intre în pâine.
Las mai jos și câțiva dintre cei mai importanți pași care trebuie făcuți de orice instituție publică sau privată în cazul unei crize mediatice:
1. Stabilești o echipă de comunicatori și purtători de cuvânt care pot prelua și susține discuțiile cu jurnaliștii. 2. Aliniezi mesajele cu toți comunicatorii desemnați în așa fel încât să existe coerență (mai ales când scoți la conferința de presă 9 comunicatori).
3. Primul răspuns către presă și opinia publică trebuie să fie făcut în maxim 15 minute de la declanșarea crizei sau cât mai repede posibil ca să nu lași loc speculațiilor și să fii în controlul dezbaterilor.
4. Revii cu noi informații la fiecare jumătate de oră, o oră sau la un interval anunțat din vreme presei ca să știe la ce să se aștepte.
5. Nu minți. Dacă nu știi răspunsul sau vrei să eviți răspunsul, minciuna nu este niciodată o soluție. Minciuna chiar are picioare foarte scurte, cum s-a și văzut în cazul de față.
Lipsa strategiei de criză și a pregătirii mediatice alimentează gafele, informațiile haotice și duc la pierderea controlului asupra subiectului, credibilității, resurselor financiare, umane.
Și, așa cum spune James Lukaszewski, expert în comunicarea de criză și managementul reputației, „cel mai bun moment pentru a începe comunicarea de criză este atunci când nu există nici o criză și când este posibil să creezi o rezervă de bunăvoință”.
Autoritățile române gestionează jaful unor bucăți inestimabile din istoria țării noastre la fel ca în orice altă criză națională: cu înființarea unei celule de criză. Anunțul a fost făcut în urmă cu puțin timp de premierul Marcel Ciolacu.
Abia acum putem dormi liniștiți. Hoții tezaurului dacic vor fi prinși la fel cum au fost capturați și alții pe urmele cărora au călcat neînfricații nenumăratelor celulele de criză românești despre care nu s-a mai auzit niciodată, nimic.
