Am lucrat la Realitatea TV când avea sediul „la gunoaie”, dar nu era gunoi.
Televiziunea funcționa în același sediu în care patronul Silviu Prigoană avea și firma de colectare a gunoiului. Dar chiar dacă ne loveam de tomberoane și mirosuri greu de descris când plecam sau veneam de la filmări, în nici o altă televiziune în care am lucrat n-am mers cu mai mare bucurie, plăcere și entuziasm ca la „la gunoaie”.
Realitatea este că aici am trăit cei mai frumoși și liberi ani din presă. Mi-am putut face meseria exact așa cum am învățat. Pentru că, deși aveam patron, aveam și libertate. Cel puțin asta am simțit eu, în munca mea de reporter acreditat în domeniul economic, corespondent special de la Guvernul României, moderator de emisiuni, prezentator de știri, șef de secție, editor coordonator. Sigur, este posibil să fi fost prea puțin importantă să mă ia cineva în seamă. Pe de altă parte, apăream zilnic la televizor, uneori și de 10-15 ori, și vorbeam despre decizii și evenimente din toate domeniile-cheie: economie, politică, justiție, etc.
Erau, evident, și subiecte despre care patronul transmitea șefilor că nu avem voie să ne atingem. Cum există în fiecare redacție de știri, fără excepție, la un nivel mai mare sau mai mic. Oricine spune că nu e așa, minte. Dacă aveam o știre „interzisă”, găseam, însă, variante să dau subiectul pe post, chiar dacă loveam în prietenii, partenerii de afaceri, miniștrii, premierii, președinții apropiați patronului. Cu certuri, cu nervi, cu plânsete, cu urlete, într-un final, într-o formă sau alta, tot dădeam știrea. Sau, dacă mi se impunea să spun ceva care nu era adevărat, în care nu credeam, pentru care nu găseam dovezi, refuzam să apar pe post, să scriu știrea sau căutam soluții să relatez informațiile cât mai aproape de realitate. Iar pentru mine (și pentru toți ceilalți colegi), libertatea asta era aur.
Realitatea TV a fost televiziunea în care am crescut și m-am format ca jurnalist TV. Aici am învățat, cu adevărat, cum să scriu știri, cum să documentez un subiect, cum să iau interviuri și să pun întrebări pertinente, cum să vorbesc pe înțelesul tuturor, chiar și despre cele mai tehnice și complicate subiecte. Aici am făcut prima dată live, adică am vorbit în direct la televizor. Realitatea a fost rampa mea spre călătorii în aproape toată lumea. În străinătate am avut ocazia să văd cum lucrează jurnaliștii adevărați, de la instituții media de prestigiu, precum BBC sau CNN, și să „fur” meserie de la ei.
Dar, mai presus de orice, a fost locul în care nu mi-a fost niciodată frică să-mi spun opiniile, indiferent cine mi-a fost șef sau patron. Iar cei care au lucrat cu mine știu ce gură mare am. Țin minte, de exemplu, cum i-am întrerupt un discurs patronului Sorin Ovidiu Vântu, în timp ce se lăuda, într-un team building, în Delta Dunării, despre binele pe care îl face televiziunii. I-am zis, de față cu toată lumea, că, dacă tot e pe cai mari, trebuie să majoreze urgent salariile reporterilor pentru că, fără o echipă puternică de jurnaliști, n-are cum să dezvolte televiziunea. Apoi l-am întrebat când și câți bani ne dă în plus. Șefii mei direcți au înlemnit și-mi făceau semne să tac naibii din gură. Și Vântu a tăcut o vreme și apoi m-a întrebat zeflemitor: „Tu cine ești?”. Pentru el eram nimeni în drum. Dar chiar și din poziția aia simțeam că am un cuvânt de spus, indiferent că-i convine sau nu. Nu m-a dat afară, dar nici nu m-a mai chemat vreodată la astfel de evenimente. În schimb, ne-a mărit salariile.
Am făcut jurnalism într-o perioadă în care găseai resurse să-ți expui liber ideile și să te lupți real împotriva manipulărilor, minciunilor, intereselor, etc. Nu ne ieșea mereu. Dar nici nu renunțam la luptă. Și nici nu ne lăsam călcați pe cap. Ce s-a întâmplat, însă, în ultimii ani cu presa și dreptul fundamental la liberă exprimare, garantat de Constituție, e noaptea minții. Nu doar la Realitatea. Multe redacții de știri au, azi, păcurarii, ancialexandreștii, georgeștii și suveraniștii lor, cu care nu există decât o cale unilaterală de comunicare.
Schimbarea în rău s-a produs, însă, în special, la Realitatea Plus, care a preluat și dus la următorul nivel modelul „România TV” de rele practici în jurnalism (unde, de asemenea, am lucrat).
Noua gardă care a pus mâna pe „televiziunea poporului” (titulatură furată cu japca de la România TV) a transformat jurnalismul în gunoi, deși nu mai are, de mult, sediul „la gunoaie”. Iar pentru mine, ca profesionist care a evoluat aici pe când s-a lansat ca prima televiziune de știri din România, ca un proiect media serios, așa cum vedeam prin alte țări și care a devenit o adevărată pepinieră de jurnaliști bine pregătiți, articulați, onești, nu există recunoștință și bucurie mai mare pentru că nu mai lucrez aici.
De cealaltă parte, mă gândesc cu amărăciune la unii din foștii mei colegi, jurnaliști foarte buni, care n-au putut evada din „închisoarea” acestui regim schizofrenic de manipulare și prosteală în masă. Știu sigur, însă, că nu gândesc așa cum îi obligă patronul să spună la televizor. Știu pentru că am lucrat cu ei și am trecut împreună prin situații similare la România TV. Mai știu și ce chin, ce drame sunt în spatele multor titluri și transmisiuni în direct. Doar că, de data asta, acești jurnalilti nu se mai pot răzvrăti așa cum o făceau în vechea Realitatea și chiar la începuturile RTV. Sau, dacă o fac, nu mai au aceleași rezultate. De ce nu pleacă de acolo este o altă discuție, care merită un articol separat pentru că răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Iarăși, spun asta în cunoștință de cauză. Știu cât de mult timp mi-a luat și cât de greu mi-a fost mie să plec din RTV.
Dar faptul că se închide Realitatea nu este o veste bună și n-ar trebui să bucure pe nimeni. Pentru că soluția nu este să pui pumnul în gură unui agresor care pune pumnul în gură. De ce? Simplu. Publicul talibano-georgesc care s-a coagulat în jurul acestui post nu dispare peste noapte, așa cum tai semnalul TV.
Soluția este, însă, una dificilă, dar obligatorie: educarea audienței prin toate canalele posibile și imposibile. Inclusiv prin canalul Realitatea. Faptul că muți dezbaterea în online, un spațiu pe care-l controlezi infinit mai greu, te duce și mai departe de obiectivul final: informarea corectă a publicului.
Din păcate, acest subiect nu poate fi dezbătut doar din două puncte de vedere: bine vs. rău, alb vs. negru. Din acest motiv, este și greu să tragi o concluzie pertinentă despre retragerea licenței de emitere a postului Realitatea Plus. Chiar nu poți să lauzi corectitudinea deciziei unei instituții publice, când fix statul a creat mediul propice pentru explozia acestui post și a ideilor de propagandă care au strâns în jurul lor publicul pe care azi nu știe cum să-l mai educe și să-l aducă înapoi, pe drumul realității care ne înconjoară. Mă refer, evident la anularea alegerilor prezidențiale. Dar, mai ales, la faptul că încă nu avem o explicație logică, argumentată cu dovezi solide, concrete care au stat la baza deciziei. Președintele Nicușor Dan tace mâlc despre acest subiect, ca și cum vrea să treacă de la sine și să nu mai fie nevoit să spună ce naiba s-a întâmplat în acea zi fatidică pentru democrația din România.
De ce ne mirăm, așadar, că telespectatorii Realitatea cer „Turul 2 ânapoi”? Mai mult, cum poți să-i ceri un post TV transparență, echidistanță, respect pentru adevăr, dovezi palpabile și libertate de exprimare, când tu, stat, încalci fix aceleași principii?
De cealaltă parte, decizia de închidere a postului TV este legală. Și e și un mesaj de normalitate. Dacă un om obișnuit nu-și plătește taxele, impozitele, amenzile 2-3 luni, i se blochează conturile și nu mai are acces la bani decât după ce achită datoria până la ultimul ban.
Doar că iarăși vorbim despre o normalitate care se aplică doar oamenilor de rând. Dacă ne uităm la cei mai mari rău-platnici ai țării, cu datorii uriașe, întinse pe zeci de ani, vedem că sunt fix companiile statului. În acest context, nu devine o normalitate faptul că și Realitatea a emis atât timp fără probleme, chiar dacă are datorii uriașe la bugetul de stat și a început să-și achite amenzile primite, de-a lungul anilor, de la CNA, fix în pauza ședinței în care s-a luat decizia de închidere a televiziunii? Exact dubla măsură, abuzurile, favoritismele fac subiectul închiderii Realității PLUS mai complicat decât pare la prima vedere și dau apă la moară telespectatorilor care cred orbește tot ce au văzut și auzit pe post.
And just like that, o gașcă de penali scelerați a distrus 25 de ani de
jurnalism TV și i-a băgat, în istorie, pe ușa din dos. Ca pe un gunoi.
